Ne-am trezit într-o dimineață de miercuri, gata de drum. Am luat micul dejun împreună, eu mi-am pus miere în castronul cu lapte și cereale, ea nu, ca întotdeauna. Am vorbit puțin, eram amândoi emoționați, simțeam că nu avea să fie o miercuri că oricare altă.
Am pornit la drum.
Să traversezi Bucureștiul dis de dimineață e o aventură în sine, dar aproape că n-am simțit cum am ajuns și am intrat pe ușa unei clădiri albe, de pe malul unui lac din nord. Câteva minute am mai petrecut împreună, apoi am rămas singur. Acele ceasului meu au continuat să se miște la fel de vioi, dar timpul meu s-a dilatat. Au fost câteva ore ce mi-au părut a fi săptămâni, m-am trezit din transa așteptării când cineva m-a trimis la etajul 4, să aștept acolo.
Să aștept CE?
La etajul 4 era pustiu, nici picior de om. Am bătut la pas holul lung și cufundat în tăcere, până când, de nicăieri, un bărbat scund și grăbit s-a oprit să-mi strângă mâna:
– Domnul Bogos?
– Da…
– Totul e în regulă, puteți să o așteptați la lift, mi-a spus după ce s-a prezentat.
‘Deja?’ m-am gândit, pășind împleticit pe holul pustiu și sufocant de lung, dintr-o dată.
N-am apucat să realizez pe cine așteptam pentru că ușa metalică s-a deschis și din lift a ieșit o femeie cu un copil în brațe.
– Domnul Bogos?
– Da…
– Ea e fiica dumneavoastră…
A mai spus ceva, dar nu mai avea cine s-o audă. Cel puțin nu cineva care să-și mai simtă picioarele pe podeaua maternității…
E imposibil de descris senzația pe care am avut în clipă aia, dar pentru că nu mă tem de cuvinte și nici de ecuații, voi încerca. Mi-a venit să rad, să plâng și să vomit în același timp. Din fericire nu am fost atât de bleg încât să leșin, cum mi s-a prezis, dar organismul meu nu a știut ce să facă mă întâi și impulsurile s-au blocat reciproc. Am bâlbâit ceva, către micuța dezorientată ce abia văzuse lumina zilei de câteva minute, am mângâiat-o ușor, de frică să nu se sfărâme cumva. Îmi amintesc doar că i-am spus numele: Mara.
Mai știu că le-am văzut împreună, pe fiica noastră și pe mama ei, în prima noastră întâlnire de familie, iar restul acelei zile e o ceață lăptoasă în mintea mea. Am privit-o îndelung pe micuța mea, poate chiar ore întregi, în salonul de neonatologie, și am vorbit mult la telefon, dar nu prea mai știu cu cine și ce. Am trăit acea senzație de prima zi din restul vieții mele.
Am mai început o viață în acea zi de miercuri. Nu a mea, a noastră.
Be First to Comment