Fotbalul e cultură

Campionatul Mondial se scurgea, pasă după pasă sau prelungiri după remiză către istorie. Nu renunțasem încă la visul de a scrie cândva o cronică a unui turneu final trăit din tribună. Până atunci, căci va exista un “atunci”, într-o seară de iulie am înțeles ceva important despre fotbal.

“Cine ia Cupa? Brazilia, cine altcineva? Sunt un fin cunoscator al fenomenului, normal ca Brazilia…” Vazandu-i cum gafaie sa castige deschiderea si apoi remizand cu Mexicul, incepeam sa jelesc fotbalul-bucurie al lui Ronaldinho sau Romario, dar Brazilia de azi nu mai e tara cafelei si a fotbalului, ci una dintre puterile emergente ale lumii. O economie care duduie , motorul cresterii unei natiuni, nu se traduce oare in fotbalul muncitorilor Ramires, Paulinho, Fernandinho sau Luis Gustavo, care ara mijlocul cu o harnicie deloc latina ? Si ce sunt oare Neymar si Oscar daca nu exponentii traditiei fotbalistice braziliene, cu fire de nisip de pe Copacabana pe genunchi ? Dar America de Sud nu e doar Brazilia.

Uruguayenii au o echipa atipica, cu jucatori maturizati in Europa, metisi cu fierbintele sange sud-american in vene cu fineturile batranului continent sub pleoape. Par a fi niste gauchos imbracati in echipamente mulate si trimisi in mijlocul dusmanilor, asa cum a stat mereu tarisoara lor intre Argentina, Brazilia si colonistii europeni, pe vremuri iberici, acum italieni si englezi. Uruguayul a castigat doua campionate mondiale in perioada romantica a sportului si acum, cand are cel mai talentat jucator pe care l-a vazut planeta de la Messi incoace, nu reuseste sa-l sedeze suficient cat sa nu muste din dusmani, precum celebrul cal al ilustrului Andrii Popa (stiu ca bateti din palme, e OK). O nebunie de echipa! Dar Europa nu ramane datoare…

Franta aduce la Mondiale o echipa pestrita, un mix intre forta si instinctele Africii colonizate si eleganta pedigree-ului fotbalistic lăsat mostenire de Platini si Zidane. Lotul cocosilor galici pare adunat de pe o strada oarecare din Paris, nu par sa le priiasca meciurile la ora pranzului, cand tot francezu-i gentilom si mai degraba ar filosofa decat sa alerge. Franta joaca un fotbal curat si corect, dar liderul care sa impinga echipa spre finala nu e de gasit si micutul Deschamps-Bonaparte realizeaza prea tarziu ca razboiul e pierdut in sfertul cu nemtii.

Si nemtii? Ei fac ce stiu mai bine, construiesc metodic victoriile si nu obtin nimic fara munca si o strategie meticuloasa. Au dat buzna in turneu ca berbecu-n staul, zdrobind Portugalia precum intr-un mars fortat al primei dimineti din toamna lui ’39, dar fara nicio victima in afara orgoliului unui actor de reclame la sampon. Un Campionat Mondial il castiga insa maratonistul, nu sprinterul, iar echipa lui Low stie asta si nu se arunca asupra  adversarilor, inaintand fara sa straluceasca, cu siguranta unei limuzine din care nu auzi zumzetul soselei care se scurge sub pneuri.

Americanii isi cauta mereu eroi, modele, oameni simpli cu super-puteri care pot salva ceva, orice, aducand astfel glorie drapelului. Vara asta au descoperit un mulatru tatuat, barbos, cu sindromul Tourette – pe Tim Howard. Poate cel mai mare jucator din istoria fotbalistica a Statelor Unite a trebuit totusi sa bata recordul de parade intr-un meci de Cupa Mondiala (a scos 16 mingi pe poarta in optimea cu Belgia!) vechi de 48 de ani ca sa fie idolatrizat de ai lui. Si ce e asta, daca nu o poveste a unui erou american care a adus natiunii dragostea de fotbal ?

Pentru prima oara mi-a placut mult un meci facut de Italia si au plecat devreme acasa, pentru prima oara am vazut mai mult decat atletism in echipele Africii, pentru prima oara am admirat Elvetia fotbalistica a imigrantilor din Est ! Mondialul din 2014 e un carusel al nebunilor si nici nu-mi mai pasa cine castiga Cupa.. dar ce faina ar fi fost o finala Columbia-Belgia ! 

Fotbalul e un fenomen pe care il poti vedea ca pe un simplu joc, ca pe o afacere sau ca pe o pierdere de timp, dar privind dincolo de intamplarile singulare din teren, gasim radacinile jocului in cultura natiunilor care au ajuns la marele carnaval al planetei. Marile si micile culturi ale lumii noastre se lupta azi sa-l pastreze in mostenirile pe care colonistii sistemului solar le vor lua pana la capatul lumii, pentru ca fotbalul… e cultura. 

A început într-o miercuri

Ne-am trezit într-o dimineață de miercuri, gata de drum. Am luat micul dejun împreună, eu mi-am pus miere în castronul cu lapte și cereale, ea nu, ca întotdeauna. Am vorbit puțin, eram amândoi emoționați, simțeam că nu avea să fie o miercuri că oricare altă.

Am pornit la drum.

Să traversezi Bucureștiul dis de dimineață e o aventură în sine, dar aproape că n-am simțit cum am ajuns și am intrat pe ușa unei clădiri albe, de pe malul unui lac din nord. Câteva minute am mai petrecut împreună, apoi am rămas singur. Acele ceasului meu au continuat să se miște la fel de vioi, dar timpul meu s-a dilatat. Au fost câteva ore ce mi-au părut a fi săptămâni, m-am trezit din transa așteptării când cineva m-a trimis la etajul 4, să aștept acolo.

Să aștept CE?

La etajul 4 era pustiu, nici picior de om. Am bătut la pas holul lung și cufundat în tăcere, până când, de nicăieri, un bărbat scund și grăbit s-a oprit să-mi strângă mâna:

– Domnul Bogos?

– Da…

– Totul e în regulă, puteți să o așteptați la lift, mi-a spus după ce s-a prezentat.

‘Deja?’ m-am gândit, pășind împleticit pe holul pustiu și sufocant de lung, dintr-o dată.

N-am apucat să realizez pe cine așteptam pentru că ușa metalică s-a deschis și din lift a ieșit o femeie cu un copil în brațe.

– Domnul Bogos?

– Da…

Ea e fiica dumneavoastră

A mai spus ceva, dar nu mai avea cine s-o audă. Cel puțin nu cineva care să-și mai simtă picioarele pe podeaua maternității…

E imposibil de descris senzația pe care am avut în clipă aia, dar pentru că nu mă tem de cuvinte și nici de ecuații, voi încerca. Mi-a venit să rad, să plâng și să vomit în același timp. Din fericire nu am fost atât de bleg încât să leșin, cum mi s-a prezis, dar organismul meu nu a știut ce să facă mă întâi și impulsurile s-au blocat reciproc. Am bâlbâit ceva, către micuța dezorientată ce abia văzuse lumina zilei de câteva minute, am mângâiat-o ușor, de frică să nu se sfărâme cumva. Îmi amintesc doar că i-am spus numele: Mara.

Mai știu că le-am văzut împreună, pe fiica noastră și pe mama ei, în prima noastră întâlnire de familie, iar restul acelei zile e o ceață lăptoasă în mintea mea. Am privit-o îndelung pe micuța mea, poate chiar ore întregi, în salonul de neonatologie, și am vorbit mult la telefon, dar nu prea mai știu cu cine și ce. Am trăit acea senzație de prima zi din restul vieții mele.

Am mai început o viață în acea zi de miercuri. Nu a mea, a noastră.