Innovation vs excellence

I am reading technology news, opinions and analysis of all kinds every day, as I am sure many of you do as well. In doing this, over the last couple of months I am coming accross a particular word more and more often: INNOVATION. 
At the rate the whole technology industry is innovating their caps off, according to the Internet and technology pundits far and wide, of course, we should have upgrades to just about everything any given day, right? Of course, not! But it is a bit pressuring, isn’t it?
It might also have to do with that notorious outside the box thinking we keep hearing about, like there’s some giant box above us keeping us trapped inside, like in Stephen King’s superb novel Under the Dome. Innovation is a process, a journey, not the trivial thing that the Internet and modern business talk makes it be. It’s not simply figuring out what to do next or beating your competitor to some stats, it’s about seeing problems in a new light, which is not at all something you do everyday.
I work in IT Service Management, a rather obscure branch of technology related school of thought. ITSM best practices, like ITIL for example, are not very keen on innovation, instead they follow a path towards delivery excellence. Isn’t it all about getting the best service to your customer, no matter what branch of technology you’re in?
It’s all about the service quality because the customer rarely cares about the technology or thought effort behind it. He just wants his application to run smoothly, his Internet connection to be stable, his busines to be supported 24/7. Delivery excellence is achieved when the customer forgets you exist in day to day operations. Some would argue that you need to exceed on the customer’s expectations, to get congratulations for good handling of particular situations. As these gestures of appreciation are welcomed, not everyone is in the business of making compliments and people tend to rely on their IT services like on breating air, being something that comes naturally and is there, although you can’t see it. 
And that’s exactly when innovation happens, because when the customer isn’t shooting requests and escalations all the time, you can take a deep breath and look at the big picture. How can we make this better? What is better? How can we do more? What is more? 
Day to day operations often means fire fighting. Delivery excellence is fire prevention. Innovation is understanding the nature of fire.
When everyone talks about innovation, focus on delivering excellence. Your customer will come back for more and you can find out what ‘more’ is. Feel like innovating? Burn your fingertips first.

Ce înseamnă 90%?

Din nou despre ora de religie.

 Acum câteva săptămâni scriam despre temerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a cere părinților să completeze o cerere pentru a își înscrie copiii la ora de Religie. Ieri a fost ultima zi în care se puteau depune aceste cereri și ministrul educației anunța după amiază că procentul celor înscriși este de 89,75%. Să zicem 90%, de dragul cifrelor rotunde.Vă reamintesc faptul că procentul românilor care și-au declarat religia la recensământul din 2011 este de 99,8 %, iar ateii și cei fără religie sunt doar 0,2% din populația acestei țări. Acestea sunt premisele, e nevoie de o intrigă, pe care mi-a oferit-o involuntar Ciprian Muntele într-o postare pe FaceBook, pe care o citez cu acordul autorului:
https://www.facebook.com/ciprian.muntele.7/posts/10152671008642761Facebookul meu este din cu totul și cu totul alt film. Dacă ar fi fost să mă iau după ce am citit aici de-a lungul anilor, strict pe pagina mea de Facebook, Nicușor Dan ar fi fost acum primarul Bucureștiului, Monica Macovei ar fi fost președintele României, iar ora de religie ar fi dispărut pentru totdeauna din școli.Azi s-a tras linie, 88 la sută dintre elevi au optat, mai mult sau mai puțin împotriva voinței lor, pentru ora de religie. Mai mult chiar și de cât a luat Iliescu la alegerile din 90.Ăsta e și unul dintre motivele pentru care merg aproape săptămânal în Obor, de exemplu. E bine și cu online-ul, unde te înconjori, în cea mai mare parte, de oameni asemănători ție. Dar e indicat și sănătos să iei constant niște guri puternice de offline. Să rămâi conectat cu lumea aia mare de afară. Eviți să fii luat prin surprindere în momente ca cel de mai sus. (Și totuși, 88 la sută?!) Ciprian observă foarte bine faptul că realitățile din online sunt total diferite de cele din stradă, de la firul ierbii sau posterorul vacii. În continuare îmi permit, la rându-mi, câteva observații: Marea dezbatere din spatele opțiunii pentru ora de religie, lămurită de CCR deja, e aceea că o mafie religioasă conduce România. În afara de feliile largi din bugetul de stat de care are parte Biserica Ortodoxă Română, mai nou chiar ministrul educației pleacă capul să pupe poala patriarhului și tovarășii și tovarășele din CNA recomandă posturilor TV să difuzeze spoturile BOR pentru susținerea înscrierii în masă la ora de religie (în care oamenii de cultură Dan Puric și Connect-R își confirmă valoarea). BOR e o corporație, doar că nu plătește taxe, privilegiu pe care oamenii politici i-l acordă în schimbul îndobitocirii maselor. Imaginați-vă cum ar fi să RECOAMANDE CNA spoturile Coca-Cola sau Orange (pentru a căror difuzare acest companii, alese la întâmplare, plătesc sume cu 4 zerouri, în Euro). Spațiul de emisie se plătește, nicio televiziune nu cred că ar refuză o reclamă plătită, dar trebuie să fii slugă să dai o reclamă fără bani, doar pentru că un organism defect cum e CNA recomandă asta. 90% dintre elevi înscriși la orele de religie nu înseamnă că toți ortodocșii sunt acolo, pentru că ei reprezintă 86,5% din populație și încă 13,3% au altă orientare religioasă. 90% nu înseamnă decât că 9 din 10 români, indiferent de orientarea religioasă, consideră că odraslele lor au nevoie de oră de religie în curricula școlară. E alegerea lor și trebuie să o respectăm cu toții. Calitatea datelor statistice este inexistentă. Câți dintre cei înscriși sunt ortodocși? Câți sunt de alte confesiuni? Și, cel mai important? Înainte de momentul 6 Martie 2015, câți elevi erau înscriși la orele de religie? Bănuiala mea este că vorbim de mai mult de 99% dintre copii care studiau religia în școli, dar nu am cum să o probez pentru că nimeni din ministerul aservit BOR nu are vreun interes de a prezenta astfel de statistici. Puneți-vă întrebarea asta: dacă acest 90% ne arată, de fapt, o scădere bruscă a numărului de elevi care studiază religia în școală? E doar o idee despre cum perspectiva din care sunt prezentate niște date seci poate influența percepția publicului asupra unei chestiuni.Am văzut reacții online care decretau victoria zdrobitoare a BOR. Vă întreb: împotriva cui? Decizia CCR a tranșat deja problema de anul trecut. Militează cineva pentru INTERZICEREA religiei în școli? Religia face parte din libertățile fundamentale ale omului. Chiar dacă ar fi un pas uriaș înainte în educația generațiilor viitoare, eu nici nu sper că ortodoxia va dispărea, BOR e mult prea puternică și mai are mulți ani de domnie. Tot ce vreau eu am obținut deja: religia nu e obligatorie. BOR și-a jucat cărțile în această luptă împotriva propriilor defecte cu o dibăcie demnă de o cauză bună. Aș îndrăzni chiar să spun că acest moment i-a învățat ceva pe înalții prelați ai ortodoxiei românești, dar rămâne să vedem în anii următori ce anume, mai ales că în 2016 votăm primari și parlamentari, iar biserica se va ține din nou departe de politică, nu-i așa?  Mă aștept ca în următoarele zile să apară în presă relatări ale abuzurilor făcute de directorii de școli, profesori de religie și preoți pentru a obține cvorumul necesar existenței orei de religie. E doar o speculație, știu, dar mă bazez pe faptul că românii sunt ușor de manipulat și cedează ușor presiunilor unor funcționari, fie ei ai statului sau ai clerului. Ce-o să zică lumea dacă Gigel nu învață să plece capul în fața unei autorități prezidate de un duh?
BOR e ca uitatul la televizor, înghiți cât pot duce, dar nu poți da niciodată replica, de aceea în online nu e iubit acest organism mafiot, chiar dacă sunt mulți oameni care cred în Dumnezeusau au o formă oarecare de spiritualitate. Când am citit prima oară știrea cu 90% am avut tendința de a mă îndoi de statistica prezentată de ministrul educației, dar apoi am realizat că procentul e normal. Biserica Ortodoxă Română n-a câștigat, ci începe încet să piardă. Altfel, viața e faină când îți poți alege stăpânii, mai mai că ne putem imagina că suntem liberi. Alte opinii la care subscriu: Eftimie și Dorin Lazăr

O teorie economică din gaming

Gaming-ul e o proiectie a lumii reale in medii virtuale in care copii si oameni mari pot da unii cu altii de pereti fara sa deranjeze organele statului sau, mai rau, vreun vecin suspendat in profunda meditatie. Jocurile sunt o evadare din cotidian, un drog usor pentru orice caracter tare, ca o salata de rucola in fata unui gurmand din zona Sucevei.
La viata mea am jucat cateva chestii care mi-au placut mult, in special strategii din seriile Starcraft, Stronghold si Civilization. Fara scopul declarat de a-mi umfla mintea (deja suficient de puternica incat sa discearna carnagiile virtuale de cele reale) prin joaca, am prins din zbor,  inconstient initial, apoi din ce in ce mai lucid, o gramada de idei de dezvoltare personala, logica si chiar ceva economie. Sunt beculete care au ramas cu mine si se aprind din cand in cand, prin cele mai bizare conexiuni.
Aseara mi-am amintit despre una dintre ideile foarte simple din gaming, citind blogul jurnalistului Moise Guran. Omul scrie despre excedentul bugetar, de vreo 5 miliarde de lei, pe care guvernul habarnist ponta (4? 5? 6? mai tine cineva socoteala?) nu stie sa-l foloseasca pentru un plus de bunastare al romanilor. Articolul se numeste Taxele scad pentru ca statul nu stie ce sa mai faca cu banii.
Practic statul roman incaseaza mult mai mult decat poate sau vrea sa cheltuie, iar investitiile majore atat de necesare in infrastructura chiar nu se vad nicaieri, exact ca autostrada suspendata care traverseaza Bucurestiul imaginar al vizionarului idol al babelor, primar, doctor, medic si biped – Oprescu. Nu e rau sa fie bani “la buget”, dar nici sa stam cu ei la saltea in timp ce ne sugem sosetele tricolore de fomita parca nu-i tocmai OK, nu?
Dom’le, da’ unde e legatura aia cu gaming-ul, ca stiti… mai avem si alta treaba azi.
Intrebati orice pustan de 10 ani care joaca strategie, mai ales in mediile extrem de competitive online cum iti dai seama daca cineva ( chiar tu insuti la o adica) joaca bine sau nu. Stiti ce va va spune? Un Gamer care stie ce face are mereu resursele, oricare ar fi acelea, aproape de zero. Asta nu inseamna ca nu produce suficient, ci ca investeste tot ce produce in propria dezvoltare, devenind astfel mai puternic si producand si mai mult, intr- un ciclu care il duce catre victorie. E firesc, ca zapada iarna si transpiratia vara.
Sigur ca guvernarea unei tari nu-i o joaca si eu sunt probabil ultimul om care sa vorbeasca despre economie, dar principiul economic al resurselor investite in crestere continua e exact acelasi in viata reala si in gaming. Stie guvernul ponta ce face? Nu indraznesc sa raspund la asta pentru ca vad doua variante de raspuns, extrem de periculoase pentru Romania: incompetenta sau rea vointa. Nu stiu care e mai rea.
Cert e ca banii care stau pe loc nu fac altceva decat statistica, iar statistica spune ca daca eu mananc doi covrigi, iar tu, cititorule, nu mananci nimic, fiecare am mancat cate un covrig. Sau poate nu inteleg eu sau Moise Guran sau pustiul care joaca Starcraft online si, de fapt, economia e tot o lozinca, precum varul ei sarac – votul.

Cărțile mele esențiale

Trec printr-o perioada in care nu-mi gasesc acele minute de luciditate zilnice dedicate cititului de carti. Pana nu demult erau ceasuri chiar, dar acum doar lecturile scurte mai au o sansa. Imi impart zilele intre familie si corporatie, intre scutece si analize de proces, intre gangurit sau plans de copil si sunet de tastaturi, dar asta nu inseamna ca nu ma gandesc la carti.
Plimbandu-mi micuta prin castelul in care locuim, adesea ne oprim in dreptul corpurilor de biblioteca in care mi-am aranjat cartile. Le-am adunat ca o furnica si le-am citit ca un melc, cu ochii beliti, dar lasand mereu ceva in urma. Ii soptesc fetitei mele cate ceva despre fiecare, chiar daca ea nici nu stie inca cine e barbosul care o plimba, darmite vreun barbos alde Tolstoi sau Hemingway.
Asa se face ca ma gandesc la biblioteca mea in fiecare zi si ca voi lasa aici o lista de carti esentiale existentei si sanatatii mele mentale. Ce e o carte esentiala? E acea carte pe care as reciti-o oricand pentru ca mi-a deschis un orizont, mi-a hranit mintea cand ii era foame sau mi-a adapat sufletul pe seceta, riscand chiar mici patetisme precum cele tocmai consumate. Imi doresc sa am acel volum aproape, in mica mea biblioteca. E putina manie a posesiei in dorinta asta, o perversiune infiripata pe frustrari colective patologice romanesti, pe care n-o ascund, pentru ca nu mi-e rusine de cine sunt.
Incepem.

  1. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – Yuri Jivago e personajul cel mai apropiat fiintei mele. Daca s-ar scrie vreodata o carte despre sistemul meu de valori si dorinte, aceasta ar fi o umbra a romanului lui Pasternak.
  2. 1984 (George Orwell) – pentru ca Orwell a intuit directia in care o va lua omenirea si pentru ca scena cu sobolanii ma va bantui toata viata. Si acum ii aud, ii miros, ii vad apropiindu-se.
  3. Fratii Karamazov (Dostoievski) – Ivan Karamazov a fost primul personaj din literatura care m-a pus serios pe ganduri, trimitandu-ma pe un drum al autocunoasterii care m-a adus aici, azi, acum, la lista asta. Ii datorez, in mare parte, acest blog acestui personaj imaginar.
  4. Crima si pedeapsa (Dostoievski) – o carte care m-a sufocat si mi-a redat respiratia cu o forta a cuvantului cum n-am mai intalnit nicicand, niciunde.
  5. Razboi si pace (Tolstoi) – pentru meticulozitatea unei constructii literare uriase, imposibil de recenzat pe un alt ton decat unul exaltat.
  6. Moartea lui Ivan Ilici(Tolstoi) – pentru ca un scriitor mare nu ucide un personaj cu o virgula, ci in cateva zeci de pagini de sublima vanatoare.
  7. Cu sange rece (Truman Capote) – Geniul lui Capote a transpus o tragedie reala in cuvinte, facand-o aproape neverosimila, cartea sa, premiata cu Pulitzer, fiind undeva la granita dintre jurnalism si literatura.
  8. Pentru cine bat clopotele (Hemingway)- pentru ca am inteles despre ce era vorba in For whom the bells toll, a celor de la Metallica, o conexiune care ma fascineaza si azi, la vreo 5 ani dupa ce a facut click.
  9. Adio, arme (Hemingway) – Am citit-o intr-o perioada dominata de temeri si ganduri de schimbare si mi s-a intiparit in minte ca un fier inrosit pe coapsa. Ultimele 10 pagini sunt sfasietoare, pur si simplu te descompun emotional.
  10. Trilogia Fundatiei  (Asimov)- pentru ca Asimov ne-a facut sa visam la stele, cand inca n-am terminat sa ne omoram intre noi pentru a avea dreptate. Cred ca Asimov e profetul adevarat al umanitatii.
  11. Lolita(Vladimir Nabukov) – nu atat pentru poveste, cat pentru limbaj. Acest templu ridicat de un rus limbii engleze m-a facut sa simt ca un cimpanzeu care intelege limba oamenilor, dar nu o poate vorbi. O experienta sublima, care cere un efort major de concentrare chiar pentru un vorbitor experimentat.
  12. Portretul lui Dorian Gray(Oscar Wilde) – pentru cele mai puternice metafore din literatura care mi-a trecut pe sub ochi pana azi.
  13. Viata si destin(Vasili Grossman) – pentru scrisoarea de adio a unei mame catre fiul sau, un Razboi si pace la x ani dupa Tolstoi. O carte interzisa in URSS, care n-a aparut in Rusia nici pana azi.
  14. Inima de caine(Bulgakov) – o satira deloc amuzanta si infricosator de actuala.
  15. Candide(Voltaire) – un optimism aproape inconstient, o revigorare a mintii in vremuri intunecate de perspective sumbre.
  16. Minciuni pe canapea (Irvin Yalom) – pentru un thriller psihologic bun de tot in care castiga, firesc, echilibrul. O carte foarte bine scrisa.
  17. Contele de Monte Cristo (Dumas si Maquet) – pentru neclintirea unui spirit in fata intregii lumi.
  18. Un veac de singuratate(Gabriel Garcia Marquez) – Mi-e greu sa explic de ce încã ma gandesc la cartea asta, in care moartea si viata se impletesc si se topesc una in alta si tot ce conteaza e, firesc, iubirea.
  19. Man’s search for meaning(Victor Frankl) – pentru o iubire de neclintit, pentru viata intr-un ocean al mortii, pentru lumina din interior in noaptea ratiunii.
  20. O zi din viata lui Ivan Denisovici (Soljenitin) – pentru povestea universala acelor ale caror zile se insira la fel de cenusii timp de zeci de ani.
  21. Robinson Crusoe(Daniel Defoe) – pentru ca mi-a marcat copilaria, pentru ca sta azi la baza sistemului meu personal de valori si pentru ca m-a invatat, fara sa-mi dau seama, sa nu ma tem de singuratate.
  22. Batranul si marea(Hemingway)- pentru perfectiunea stilistica si pentru ultima fraza, una de trei cuvinte, care m-a pocnit in cap si ma fascineaza peste ani ca o carte intreaga. Am slabiciunile mele, asta e una dintre ele.
  23. Recviem pentru Est(Andrei Makine) – pentru ca subliniaza tot ce avem nevoie sa stim vreodata despre razboi, anume ca totul se bazeaza pe carnea de tun, carnea de om.
  24. Testamentul Francez (Andrei Makine) – Rusia e leagănul forței literare a acestui scriitor, iar Franța e subtilitatea elegantă a stilului care l-a consacrat în Vest, cartea asta il rupe in doua pe Makine.
  25. Numele trandafirului(Umberto Eco) – pentru noptile nedormite in care ii urmaream tiptil pe calugari prin manastire si in biblioteca.
  26. Ma numesc Rosu(Orhan Pamuk) – pentru Sekure, slabiciunea mea literara feminina inca neegalata, si pentru ca nu am reusit sa ghicesc ucigasul, fascinat mai degraba de labirintul Istambulului pictat de Pamuk.
  27. 20.000 de leghe sub mari (Jules Verne) a pentru ca asa a inceput fascinatia pentru Jules Verne si, probabil, pentru literatura. O carte pe care orice copil ar trebui sa o citeasca.
  28. Singur pe lume (Hector Malot) – am citit acest roman al copilariei la varsta numai buna si s-a lipit de mine cu o serie de imagini si gusturi pe care le caut si azi prin lumea reala.
  29. Pe frontul de Vest, nimic nou (Remarque) – prima mea carte serioasa despre razboi, citita in adolescenta, taman la timp cat sa-mi tempereze viziunea nationalista de atunci.
  30. Invierea zeilor sau romanul lui Leonardo Da Vinci (Merejkovski) – o carte mai putin cunoscuta, cred eu ca pe nedrept, pentru ca e tot ce ti-ai putea dori de la o rascruce de idei intre Da Vinci si literatura rusa de prima mana.
  31. Ghepardul – Giuseppe Tomasi di Lampedusa – un foarte bun roman al decaderii, bine copt sub soarele Siciliei.

Am inceput enumerarea de mai sus fara o tinta anume, fara un numar prestabilit. Au iesit 32 de carti, multi autori rusi, cativa americani, francezi, italieni, chiar si un turc, dar nu vreaus sa inchid lista fara literatura romana. Nu as putea spune ca am citit o carte esentiala, pentru ca potecile imaginare ale literaturii straine m-au dus catre lumi noi, pe cand literatura autohtona, indiscutabil una puternica, mi-a aratat mereu tarele romanesti de care fug citind. Totusi, i-as recomanda oricarui roman cativa scriitori esentiali:

  •  Marin Preda (Marele singuratic, Viata ca o prada, Cel mai iubit dintre pamanteni) – scriitorul meu de suflet dintre clasicii romani. Nu tocmai usor digerabil, dar nici Romania despre care sla scries nu era, deci are sens.
  •  Rebreanu – romanul Ion contine, la fiecare fraza, o definitie a poporului roman, iar Padurea spanzuratilor nu e un clasic al literaturii europene doar pentru ca e scris de un roman, in vremuri nepotrivite.
  • Eliade(prima migrena pe care mi-o amintesc am avut-o dupa o noapte in care am citit Maytrei), 
  • Creanga (orice, practic) pentru ca scrie cum vorbesc eu cand sunt foarte bine dispus si, eventual, usor prieten cu Bachus.
  • Caragiale – dramaturgia si nuvelele, pentru ca ramane relevant la peste 100 de ani dupa prima publicare.
  • O slabiciune am si pentru Raceala, de Marin Sorescu, o piesa de teatru mai putin cunoscuta, dar foarte bine scrisa, ce mi s-a intiparit adanc in minte, poate si pentru ca ador un final surprinzator, aproape oricare ar fi acela (singura exceptie intalnita pana acu a fost Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco, un roman fabulos cu un final care pare scris la misto, pe care inca sper ca nu l-am inteles eu).

Cititul e terapia care m-a tinut pe o oarecare linie de plutire in anii inflacarati ai tineretii, mi-a pus ordine in ganduri si m-a ajutat sa inteleg lumea care se intinde dincolo de propriile urechi. Lista nu e inchisa. Probabil ca o voi inchide in ziua in care voi renunta sa mai respir, cam in acelasi moment in care voi accepta ca am citit ultima carte. Sa ne citim cu bine pana atunci.
Ati ajuns pana la finalul acestui articol. Pentru asta va respect, va multumesc si va promit ca pe Twitter sunt mult mai concis, iar pagina de Facebook a blogului e discreta si utila in caz ca Twitter-ul nu va e pe plac.

Despre ce e, de fapt, fotbalul

Sunt o multime de oameni care se uita la fotbal. Printre ei sunt unii care il studiaza cu atentie si incearca sa-l inteleaga. Dintre acestia cativa ajung sa-l iubeasca. 
In masa uriasa de oameni care se uita la fotbal sunt cei care au senzatia ca fotbalul e mereu despre cine castiga sau despre cine e mai tare sau despre ce contract a prins un cocalar talentat si ce masina si-a tras. Sila provocata de golani gen Becali, Copos sau Mitica Dragomir si de nivelul fotbalistic al competitiei autohtone m-a facut sa ma lepad de Liga I si de nationala Romaniei de cativa ani. Pentru mine aceste entitati nu mai exista.
Pe langa Liga Campionilor si ocazional meciuri din Germania si Spania, urmaresc cu un soi de evlavie bolnava campionatul englez, al carui stil, povesti si istorie ma fac sa iubesc fotbalul. Premier League e una dintre marile mele pasiuni si, inspirat de un final de competitie mai degraba liric decat epic**, campioana Chelsea fiind deja stiuta de cateva saptamani, simt ca pot sa explic despre ce e, de fapt, fotbalul.
Fotbalul e despre minutul 5 al meciului Manchester United – West Bromwich Albion, de pe 2 Mai, pe Old Trafford, cand intreaga audienta a aplaudat in picioare strigand numele lui Rio Ferdinand, a carui sotie murise dupa o scurta lupta cu cancerul, cu o zi inainte. Rio Ferdinand a jucat 12 ani la United, in tricoul cu numarul 5.Fotbalul e despre gesturile lui Theo Walcott si Jack Wilshere de la Arsenal, ambii reveniti dupa accidentari pe final de sezon. Dupa ce au inscris, cei doi au mers la marginea tribunei si au imbratisat in semn de multumire acelasi barbat. Am aflat apoi ca acel barbat este Declan Lynch, Fitness Coach-ul lui Arsenal, cel care i-a ajutat pe Walcott si Wilshere sa revina in teren dupa accidentari grele. Arsenal a castigat cu 4-1, cu un hattrick al lui Walcott si un gol de generic al lui Wilshere.Fotbalul e despre Didier Drogba care, la ultimul sau meci la Chelsea, se accidenteaza si este carat pe umerii colegilor in afara terenului.Fotbalul e despre retragerea legendei lui Liverpool, Steven Gerrard, care in ultimul meci pe Anfield intra de mana cu fetele lui si la final, in ciuda infrangerii cu Palace si a sezonului mizerabil facut de cormorani, e ovationat de zeci de mii de suporteri cu lacrimi in ochi.Fotbalul e despre acelasi Steven Gerrard si colegul sau de generatie Frank Lampard. Ambii inscriu goluri la ultima aparitie in Premier League.Fotbalul e despre echipa impotriva careia inscrie Gerrard la ultimul sau meci, Stoke City. Poate cea mai anosta formatie din Premier League isi incheie sezonul zdrobind cu 6-1 pe Liverpool acasa. Fotbalul e despre cum s-au simtit la final fanii lui Stoke.Fotbalul e despre Jonas Guttierez, fotbalistul lui Newcastle care a invins cancerul si a revenit ca titular in ultima etapa sa-si salveze echipa de la retrogradare cu o centrare perfecta pentru golul lui Sissoko.
Sunt doar cateva povesti dintr-o lume pe care putini o percep la adevarata ei intensitate si subtilitate. Ma bucur ca pot fi unul dintre ei.

Taxi

 Locuitorii Bucurestilui sau vizitatorii ocazionali ai capitalei urăsc taximetriștii. E un sentiment izvorât din suflet și bazat pe întâmplări uneori înfiorătoare care tocesc respectul interuman de la care trebuie să plece orice interacțiune umană, e o ură e sinceră și aproape imposibil de alterat. Taximetriștii nu sunt o categorie socială în sine, ci o secțiune transversală prin societatea românească. Marea majoritate sunt mârlani nespălați care ascultă Radio Zu, dar pe mașinile galbene care împânzesc Bucureștiul(dar pe care nu le găsești niciodată când ai cu adevărat nevoie de ele) poți întâlni oameni cu un simț al umorului genial, cu mașini curate și respect pentru client. Balanța e însă deja înclinată, mai ales că taximetria e o afacere capusata politic. Inaugurez azi un serial bazat pe reconstrucții ale discuțiilor mele cu taximetriști bucureșteni. Unele dintre ele au fost halucinante, la altele am râs cu poftă, altele pur și simplu m-au dezgustat, dar prin ele am simțit de multe ori că mă apropii de esența acestui popor atât de greu de iubit în care am avut norocul să mă nasc. Încerc să le redau cât mai fidel cu putință, adăugând, desigur, condimentele propriei mele voci. Primul episod este foarte lung pentru că am avut, într-o seară, inspirația să înregistrez discuția de mai jos. Seară de februarie, pe la 8, mă urc în taxi-ul unui domn cu părul alb, pe la 60 de ani. Ne salutăm politicos, exact ca niște domni. Pornește. Prima manevră e o întoarcere pe dublă continuă și puțin pe trecerea de pietoni. Îi atrag atenția că a uitat să pornească ‘ceasul’. Oprește la semafor la Revoluției, lângă statuia iepei lui Carol I cu fuduliile inflamate, pornește aparatul și îmi povestește cum a luat o fată deșteaptă de 3 ori în aceeași zi, din locuri diferite, și abia la ultima cursă au făcut o combinație. – Dacă n-o făceam măcar pe aia se supăra bunul Dumnezeu, zău… – Se mai supără, îi mai trece, așa e cu zeitățile, zic eu, umil. Când se supără mai dă și câte o aglomerație din asta pe Calea Victoriei.  – Domnule, dumneata ce părere ai despre această construcție pe lângă care trecem? Vorbește despre celebra pistă de biciclate de pe Calea Victoriei, delimitată incisiv și decisiv cu stâlpi de beton. – Știți, eu încerc să mă țin departe de chestiuni pe care nu le cunosc. Nu-s nici șofer, nici biciclist, nu știu ce să zic. Las specialiștii să se pronunțe. Știam că ridic la fileu cea mai ușoară minge din istoria volei-ului conversativ. – Păi haideți să vă spun EU atunci! Merge asta oriunde vreți dumneavoastră, dar în niciun caz pe Calea Victoriei! Cine a gândit chestia asta e fie foarte glumeț, caz în care îl salut și râd cu poftă de o poantă tare ca asta, fie este un imbecil, caz în care rămân sobru în fața monstruozității pe care a gândit-o. Știți la cine mă refer, nu? La Oprescu, un domn bine… bine de tot! Zice-se c-ar fi și primar la București, dar știți cum e lumea, vorbește… – Nu prea va e drag Oprescu, așa-i? – Știți ce nu-mi place la el? Vrea să fie golan, dar n-are cum să fie, el care e crescut cu menajeră în casă, cu limba franceză știți cum e… Că doar se știe precis, chiar foarte bine cum a fost. Este doctor, poate ar fi mai bine să se comporte ca un doctor, nu să încerce vorba golănească asta. Știți care e singură facultate care nu se poate face la fără frecvență? Golănia domle… vă spune un golan asta! Râd cu poftă, îmi place că pune pasiune în ce spune. – Și golănia asta poți s-o înveți până la o anumită vârstă, după aia devii penibil. – Oprescu are stilul ăla de a vorbi și gesticula de zici că e venit din piața de flori. Dar are un public la care prind ambele ipostaze, adică distincția medicului și vorba asta golănească de care ziceți. – Înseamnă că e un public de proastă calitate, mă scuzați. Iar la el golănia e imitație, mă-ntelegeti? Nu ie ceva autentic. Și orice imitație e doar o imitație, nu va fi vreodată Gioconda.  – Sigur, nu vă contrazic, așa e. – Fumați? – Nu… – Uitați cum e cu fumatul: știți care e diferența dintre un mort fumător și unui care n-a fumat? Mortul care n-a fumat a murit sănătos. Râdem amândoi politicos, dar nu-mi permit să nu pun paie pe foc: – Oricum, Bucureștiul are parte numai de primari unul și unul. Beton! – N-am element de comparație, nu pot să mă pronunț. Acum, întâmplarea a făcut să-l studiez și eu pe Pache Protopopescu ăla, care a fost un fel de Băsescu, știți? – Legendar așa, nu? – Nu știu ce să zic, poate să fie și mai bine, poate să fie și mai rău, Dumnezeu știe. – Da, asta e vorba unui prieten: oricând se poate mai rău. Eu personal cred că oricând se poate mai bine. – Domle, vă rog să-i transmiteți prietenului dumneavoastră că-mi place optimismul lui. În România când vezi un lucru la locul lui, să intri în panică. Că nu mai e acolo peste o perioadă foarte scurtă, asta e altceva… Vorbeam așa, de optimism. Știți definiția pesimismului? Că noi ne încadram la pesimism. Știți ce-i ăla un optimist, da? Ei bine, un pesimist este un optimist foarte bine informat. Râd cu poftă, e a doua glumă bună pe care o zic e de când m-am urcat la el în mașină. Mă gândesc că în fiecare zi învăț ceva nou, sunt recunoscător hazardului că m-a călăuzit către acest taxi. Nu las discuția să lâncezească, suntem la mijlocul drumului deja: – Am citit o chestie la un moment dat. Ce e un conservator? Un conservator e un liberal care a fost tâlhărit. Râde el cu poftă de data asta. Sunt ușor mândru de mine, îmi promit să caut cine a zis chestia asta. (link) Mă dezmeticesc repede, domnul revine în forță:  – Și eu mă ocup cu d-astea, le pun și pe hârtie. Știți, să vă spun o chestie, că tot aici ajungem cu discuția, să știți că în 90 plecam și eu din țara asta… Că știu să fur și să dau în cap mult mai bine decât ăștia, vă garantez sub iscălitură. Dar cine a crezut că se ajunge aici? În cele mai nenorocite coșmare sau… coșmaruri, nu știu cum se pronunță toată lumea a crezut că o luăm în sus, că românii nu-s o nație tâmpită. Nu suntem nici cum ne place nouă să credem, că suntem înalți, că avem părul creț, ochi albaștri, nu-i chiar așa. S-a demonstrat clar că străinătatea a făcut bani cu noi, nu noi cu străinătatea. Am ajuns slugile străinătății la noi acasă. Asta este… Tace scrâșnind din dinți, în timp ce urcăm încet pe Șoseaua Cotroceni. – Când era Băsescu aicea… Dar las fraza aici și vă spun altceva. Mi-am luat un cățel! Și i-am făcut un coteț, știți? Coteț mare, a crescut mare, că mi-am luat cățel așa mare și i-am pus acolo o inscripție: aici locuiește Fiara! Știți? Așa și cu Băsescu, aici locuia Fiara. Domle… dacă mi-a plăcut de vreunul mai mult decât de Băsescu, mi-a plăcut de Putin. Râd iar cu poftă! De la Băsescu la un cățel, înapoi la Băsescu și apoi direct la Putin… Da, e meseriaș omul. – Nu radeți, stați așa, că eu îmi argumentez opinia. Am mai fost și eu și prin alte țări, cu tot felul de chesti și Puțin…vă spun eu, e conducătorul unei mari națiuni, să nu ne facem iluzii. – Păi și a zis cineva că NU? – Nu-i de ignorat. Și el asta vrea să s-arate. Eu sunt conducătorul Rusiei, să nu faceți confuzie! – Ați văzut știrea aia, chiar azi apărută, cum că Putin are o boală din zona autismului? (sindromul Asperger, dar nu mi-a venit denumirea pe moment). Asta zic serviciile secrete americane într-un raport dat la presă azi. – Adică trăiește în altă lume? N-ar fi exclus. Are o figură, așa… El se poate uita în același fel și la un pom, și la un om, și la un zid. Cum să nu mă gândesc la Gioconda? De la Oprescu la Putin, legătura e Mona Lisa. – Domle, eu am citit viața lui. Există carte despre el. A fost ceea ce se cheamă un șmecher, acolo la ei. A lucrat pe taxi, a făcut treabă, ce mai! E tare omul. Virează din nou discuția. – Mă întreabă câte unul, când vrea să urce în mașină: Sunteți liber? Eu le zic: da, din ’89. Care nu cuplează e prost, asta e.  Se bucură că râd, din nou. – Am luat o doamnă azi, era în regulă, nimic în plus, nimic în minus, vreo 50 de ani, n-avem motive să n-o bănuiesc de inteligență. Știți, noi ne evaluăm pasagerii. Eu unul n-am clienți, că nu-s zugrav, am pasageri. În fine, se urcă doamna în mașină și zice: pe Șoseaua Nordului. Și o întreb: știți cine a scris cartea Șoseaua Nordului? La modul citeț așa, o întreb. Știți, Eugen Barbu a scris, sigur, cine altcineva? Răspuns: nu știu că eu sunt din Constanța. Râd pentru a patra oară, tot cu poftă. – Îmi venea să o agresez verbal, serios vă spun. Adică ea pe mine m-a agresat intelectual, doar mă apărăm. Dar n-am zis nimic, m-am dus pe Șoseaua Nordului. – Nu știu că eram răcit… – Sau o iau pe alta, care merge la Cuțitul de Argint. Pornesc agregatele, peste vreo 7-8 minute mă întreabă: dar știți unde e? Nu doamnă, eu așa merg de nebun, poate nimeresc eu strada cumva, că nu-i mare Bucureștiul ăsta. Mă duc în lumea largă. Acum e ceasul 8 și 15. De la 1, 1 jumate nu mai sunt oameni. Bucureștiul ăsta e de 2 feluri: de zi și de noapte. Și eu noaptea mă duc pe la cluburi, Bamboo, Chaboo, mă-să, astea… – Interesant… – Dumneata ești un om deștept, că oamenii sunt de 2 feluri. Proști și nu numai. Nu-ți inchipi ce văd eu acolo. Noroc că am figura asta de idiot și nu mă ia nimeni în serios. Dar fetele astea pe care le iau de la cluburi, unele chiar se spală, că frumoase sunt cam toate, dar atât… Trece direct la Bamboo și Chaboo, fără nicio ezitare, cum se face verde la semafor. Îmi spune cum ia femei de-acolo, uneori chiar cu bărbați cu tot. Și că n-am cum să-mi imaginez ce lume e acolo, că e jale ce vine din urmă, că toți copiii deștepți au plecat din țară și au rămas aia cu șanse să nu fie proști. – Bună asta! – E o groapă aici, niciodată n-o ratez. Haideți să vedem împreună ce facem de data asta. Nu ia nicio groapă. – Or fi acoperit-o? Doamne ferește, cum să faci așa ceva? Păi pe ce ne mai bazăm, dacă și gropile se astupă? Apropo! Domle, știți de ce nu mă las eu de fumat? Mărturisesc că aș fi știut de romanul Șoseaua Nordului, de Eugen Barbu, dar asta chiar mă depășește.  – Când pleci la o luptă, trebuie să vezi ce șanse de izbândă ai. Dacă ești între 40 și 55% poți să încerci, sub plafonul asta nu te apuci, că n-ai de ce. Dacă știi că pierzi, n-are rost? O faci doar pentru onoare? Nu… Absolut nu. S-au dus timpurile alea! Cu halebarde, cu… – Cu turniruri! – Turniruri! Da, da, da, așa. Cu pieptul gol, cu astea, nu e cazul! Dar cu moldovenii ăștia, domle e ceva… Mă gândesc la ei, că am lucrat pe autocar și am făcut țara asta și chiar lumea, dar asta e altă poveste. Moldovenii ăștia sunt săraci rău și ei au luat în serios chestia asta cu patriotismul, cu Ștefan cel Mare. Eu nu cred că i-am bătut vreodată pe turci. Am fost de zeci de ori la Istambul, v-am zis. Am văzut sabia lui Ștefan la muzeu acolo. Păi cum…dacă tu m-ai bătut pe mine, cum de am eu pistolul sau sabia ta? – Da, e mai dificil fără sabie. Nu te dai la urs fără băț! (Licența poetică merge la bunul meu prieten Codrin pentru asta.) – La urs nu te dai cu mâna goală… Să fim serioși! Eu cred că a prins ceva turci când erau prin gunoaie, prin niște gropi, i-a omorât pe aia pe-acolo și aia a fost. Dar să vorbim despre Ștefan cel Mare, că știu câte ceva. Am luat o doamnă, profesoară de istorie. Subliniez faptul că aceasta era profesia dumneaei. Mai zic de 3-4 ori, să fie clar. În fine, discuția era că Mihai Viteazul era cel mai bine privit domnitor român sau, în fine, valah. Din străinătate zic, îl privea Occidentul și el era cel mai bun. Așa am convenit noi, aici, în mașină. I-am pus o întrebare, de copil de clasa a patra. Doamna profesoară, cum îl chema pe Mihai Viteazul? Nu îl chema Viteazul, nu, că nu era vreun țigan, avea și el nume de om. N-a știut. Și îi zic: doamnă, aveți aici o întrebare ajutătoare, dar să știți că răspunsul nu mai e de 10, da? Vorbim de Banul Craiovei, da? Și atunci abia și-a amintit că îl chema Mihai Pătrașcu. Păi dacă o întreba un copil ce făcea? Era distrugătoare problema. – Da, nasol… – Dar totuși, Ștefan cel Mare, dintre domnitorii români, nici chiar Letopisețul Moldovei nu poate să treacă pe lângă chestiune. Cică era iute la mânie și dădea drumu la sânge prin târg la oameni și că o avea pe Vrâncioaia aia amantă, că toți Șoimăreștii aia practic erau copii lui. 70 de bastarzi la tron, adică n-a putut să evite subiectul ăsta. – Avea și el o pasiune în viață. – Și nu s-a putut abține… – Unora le place șahul, lui nu i-a plăcut șahul. – Nici lui Băsescu! Băsescu nu e prost. Să n-avem vorbe… Se termină cursa, îi plătesc și îi servesc pentru un ultim retur: – Dar Ponta cum e? – Ponta nu e feroce, nu e un luptător aprig, nu-i Băsescu, ce să mai? E strateg, îl văd așa, dar nu mai ține mult. Și strategia asta e cu strategie, nu-i pentru oricine. O seară bună să aveți! – Numai bine. 

2015. Anul în care m-am desprins

Nu stiu unde s-au dus ultimele doua luni. Ma uit pe blog, vad ca n-am mai scris din Noiembrie si realizez ce haos a fost in viata mea de atunci pana azi. Din fericire sunt bine, la fel şi tribul meu, doar nişte somn ar mai lipsi. De fapt, parca am clipit si s-a dus 2015. Dar ce an a fost…
M-am indragostit din nou. O cheama Mara, am cunoscut-o intr-o miercuri si mi-a schimbat aproape complet viata. Ma uit la ea acum, cand se apropie de un an si ajunge deja la al treilea rand de carti din biblioteca si mi se pare ca ieri imi incapea toata pe antebrat cand o leganam sau ii faceam baie. Aparitia Marei in viata noastra ne-a lasat fara multe ore de somn si ne-a testat limitele rabdarii aproape zi de zi, dar ne-a dat infinit inapoi, incepand cu bucurii marunte din zambete stirbe si progrese de neimaginat pentru un parinte incepator si incheind cu perspective noi asupra timpului, a prioritatilor si a ce inseamna responsabilitatea.
Ne-am plimbat mai mult, prin Bucuresti si prin tara, am muncit si am citit cot la cot pentru binele familiei noastre, ne-am definit principii si le-am respectat, am ignorat zgomotul traditiei. Suntem doi oameni, de mana in aventura vietii noastre. Crestem un om, n-are cum sa fie simplu. Voi incerca intr-un articol separat sa pun in cuvinte tot ce am invatat in acest an.
Am fost si la fabrica, normal ca am fost. M-am mai apropiat cu un pas de statutul profesional pe care mi-l doresc, am facut o alegere de cariera si mai rumeg inca una. Muncesc, altfel nu stiu, nu m-a dus capu’. In 2015 am stat pentru prima oara in fata unor oameni pe care nu-i cunosteam, ca trainer. Am tinut doua cursuri si mi-a placut mult experienta, probabil voi scrie pe celalalt blog mai multe. Aici doar ii multumesc lui T pentru ocazia de a descoperi o posibilia viitoare cariera.
N-am mai vazut un film din Februarie anul trecut. Nu m-am mai jucat in mod serios tot de atunci. Am reusit sa citesc 12 carti (bine, doua au fost audio, le-am ascultat), adica cu 12 mai multe decat as fi crezut la inceput. Cititul e ultimul refugiu al sanatatii mele psihice, as vrea sa-mi gasesc clipele alea de zen/flow in care sa pot scrie, sa impartasesc sumedenia asta uriasa de experiente prun care am trecut, dar nu reusesc. Nu inca. Am scris totusi 34 de articole pe blog, marea majoritate de pe telefon, in metrou. Chiar acest paragraf e inchis intre Crangasi si Basarab. Inca pe atatea vor ramane, probabil, vesnic in drafts. 
A fost anul in care am facut primii bani din afiliere. 40 de Lei, de Black Friday si in weekend-ul care a urmat. Nu i-am incasat inca, ii donez imediat ce ii iau. Am scris 4 articole pe blogul meu profesional, unde imi propusesem 50 pana la finalul anului. Am fost naiv.
Am ctitorit o comunitate de pasionati de Premier League, unde dezbatem aproape zilnic tactici, transferurile, antrenorii, strategiile de dezvoltare si alte nebunii specifice ahtiatilor asemenea mie. Alaturi de inca 70 de indivizi, producem content (adica un fel de continut, dar pentru Internet) pe care il pot numi jurnalism sportiv (e si multa opinie, cum e si firesc), informatia e mult mai bine bogata si bine structurata decat in presa sportiva romaneasca si, in calitate de ctitor, sunt oleaca mandru de ce se intampla acolo. Ma gandesc sa pornesc o comunitate similara pentru tati, inca imi fac temele.
M-am inscris intr-un ONG si am fost aproape sa ma inscriu intr-un partid, dar am ales sa raman doar un sustinator activ al epurarii clasei politice romanesti de gunoaie. M-am ciocnit in doua randuri cu statul roman, ambele intalniri confirmandu-mi ca acest urias lenes si prost e conceput cu unicul scop de a distruga cetateanul, de a-l zdrobi sub un munte de hartii si de a-l ineca intr-un ocean de ignoranta. Am supravietuit si am inteles.
2015 a fost anul in care m-am desprins de viata in care eu eram centrul universului. Sunt intr-o noua faza a maturitatii, aceea in care am congelatorul plin de carne. Fizic, faptic, cum vreti, am congelatorul plin de carne, asa cum l-au avut mereu parintii mei. Ma sperie si ma amuza putin asta. Sunt si niste fructe de vara pentru copila in acelasi congelator, dar aia e alta poveste.
Aici sunt. E greu si e bine, timpul e putin si fragmentat, dar cat mai am cuvinte edificiul vladbogosian ramane viu. O sa mai scriu.

🇺🇸 Elevator pitch (February 2016)

Every morning, at 8 o’clock, I ride the elevator at the office. it takes 27 seconds to get to my floor. I know this because I really like my wristwatch and I’m a tiny bit obsessed by time.
My vertical travels intersect with many others every day and today I joined a woman I had never seen before, a fellow IBM-er who got off a few floors ahead of me. It was just the two of us and she says: Hey! What do you do here? Are you, by any chance, a programmer?I was wearing one of my IT-geek checkerd shirts, although my game is more like chess, so her remark about me being a programmer was not too far fetched. I’m actually a process manager, part of a really cool ITSM project, but I get ‘programmer’ a lot because my looks fit the template. I just thought programmer because you work on the higher floors and you don’t seem like a marketing guy, you strike me as down to Earth.Definetly not marketing, I’m in Service Management, I replied with a smile.What’s that? Sounds complicated… She walked out on her floor, halfway through my 27 seconds.Next time, I said, while the elevator doors closed behind her, but a dilemma remained with me throughout the day. What WILL I say next time I get asked about what I do?
The average person speaks aproximately 140 words per minute, meaning that 27 seconds allow me to pitch myself with no more than 63 words. Realistically speaking, I would have half this much. What does a guy, working in various roles in service management, say to a person who has never heard the ITSM acronym and has no ideea what it does for the world?
I’m not writng a resume or a cover letter, I’m not interviewing for anything, I’m not selling my experience or my skills, I simply want to make a connection on an intelectual level with some stranger that noticed my down-to-Earth persona. I have been thinking about this for a couple of months and after today’s encounter, my elevator pitch will sound something like this:
I make sure we deliver technical changes, like new application features, on time and with minimal cost and risk. I also help design and improve processes used to make a large IT organization tick. I’m here to make it tick smoothly, just like this watch. It’s called ITSM.Millions ride elevators every day. CEOs do it, the smartest programmers and the wittiest copywriters do it, the people who clean the building do it, your boss does it, the guy whose job you want does it. The person who will hand you the professional opportunity of a lifetime certainly does it. What if he or she is in that elevator with you tomorrow morning? What if this person says: Hi! Why are you here? WHAT do you say to make your new elevator-buddy say: How about you tell me more over a cup of coffee?
The point is this: anyone can be in that elevator, right besides you for a few seconds. The elevator pitch is a killer trick up any sleeve, why not make it yours?
So, do you have an elevator pitch? Why are you in that elevator? Share it if you do or tell me why you don’t need it.

30 de lectii pe care le-am invatat in primii mei 30 de ani

Cine sunt eu sa refuz umanitatii accesul la intelepciunea care-mi foloseste mie zi de zi? Cine sunt eu sa nu contribui la dezvoltarea rasei umane prin propriia filosofie de viata? Cine sunt eu sa nu scriu despre lectiile invatate pana la 30 de ani?
I-am implinit, am cugetat adanc incercand sa sintetizez ce ramane din anii astia.

  1. Confortul e cel mai mare dusman al omului. Mintea te minte cum nu mintea nici ponta cand mai era relevant. Te gadila acolo unde te gadili tu cel mai tare, te fereste de suferinta imediata. Am ignorat doua probleme de sanatate multi ani. Am tras mult pentru fiecare si asta doar pentru ca mi-a fost lene. A fost si ceva frica, daca tot sunt sincer acum. Frica de durere. Ce ziceam de suferinta imediata?
  2. O problema de sanatate ignorata te va musca de fund mai devreme sau mai tarziu. Si va face asta exact cand n-ai nevoie de asa ceva, adica oricand, ca sa te doara ceva nu e niciodata bine. Orice afectiune iti impune restrictii in viata de zi cu zi si de vine tare greu sa-ti arda de viata si filosofie cand traiesti cu o durere constanta de ani.
  3. Niciodata nu e o idee buna sa inveti tot ce ti se arunca in scoala. Sistemul romanesc e depasit de multi ani, poate chiar dintotdeauna, nu putem sti precis. Scoala arunca gigabiti de laturi informationale in capetele copiilor ai caror parinti nu stiu sa-i indrume. Un copil bun are note bune la scoala, un adevar atat de adanc infipt in mintile romanilor, incat sufoca inteligenta si creativitatea, incurajand memorarea si conformismul. Masinaria de indobitocire e alimentata de politicienii care isi coc viitoarele generatii de votanti inapti sa faca ceva util sau sa gandeasca dincolo de farfurie. Nu stiu cand mi-am dat seama ca Ionel Teodoreanu bate campii (probabil citind tristetea numita La Medeleni) sau ca Enigma Otiliei e un deseu literar supraapreciat doar pentru ca e scris de un mare critic literar pe care nimeni nu vrea sa-l supere(e o presupunere bazata pe lectura unui roman in care n-am gasit absolut nimic). Nimanui n-ar trebui sa-i pese de chimia organica si niciun copil nu ar trebui fortat sa cante pentru ca va ajunge sa dispretuiasca muzica (been there, done that). Am insirat aici cateva frustrari personale doar pentru a va pune pe ganduri.
  4. E ok sa ai gusturi. Nu e ok sa-ti placa orice. O comanda de shaorma cu de toate, fara macar a sti ce se pune in “detoate” spune multe despre un om, la fel si faptul ca asculta orice gen de muzica sau merge oriunde, face orice, cu oricine. Multimile nedefinite includ intotdeauna monstri.
  5. Ruperea ideologica si financiara dintre parinti si copii e fireasca si obligatorie pentru evolutia personala. Partea financiara e logica, chiar daca nu e deloc usoara. Usoara, dar mai putin logica, este cautarea propriei filosofii. Stiu oameni care au conceptii de viata aproape identice celor care i-au crescut si asta e OK, atata timp cat aceste adevaruri apar pe drum, in timp ce cresti si tragi propriile concluzii. Tragic pentru rasa umana e sa mesteci aceleasi idei pe care ti le-au transmis parintii prin educatie fara macar sa le pui la indoiala. Din pesteri am iesit riscand status quo-ul tribului, afara erau tigri si inca sunt. E atat de simplu, totusi multi nu vad asta.
  6. Schimbarea chiar e singura constanta a vietii. Nu am inteles niciodata de ce oamenii se tem de schimbare si nu ma refer aici la boli, razboi sau accidente, ci la propriile alegeri. Sunt multi oameni tineri care se tem sa construiasca o familie, o cariera sau orice altceva doar pentru ca nu au nicio garantie ca le va iesi. Ma repet: riscul de a iesi din pestera a fost mereu mai mic decat cel de a ramane acolo.
  7. E inutil sa stii de toate, util e sa te cunosti pe tine, sa stii ce-ti place, ce-ti trebuie, si diferenta dintre ele. Am aflat ca nu-mi place munca fizica, dar ca rezolvarea unor probleme abstracte imi gadila ego-ul. Am invatat ca reactionez agresiv la amenintari si ca mi se pare normal sa fac asta. Nu pot sa uit niciodata pe cineva care mi-a irosit timpul, sa iert pot, dar rar. Am aflat ca nu-mi plac aglomeratiile si spiritul festiv fortat, motiv pentru care nu mai merg la nunti. Am aflat ca sunt destept, dar nici pe departe atat de destept cum mi-a spus bunica-mea ca sunt, pentru ca pot fi si uluitor de ignorant. Numai cand accepti ca nu stii tot si ca exista oameni mai buni decat tine la absolut orice, atunci iti gasesti adevarata voce. Am invatat sa fiu vorbesc, sa scriu, dar si sa tac. Am aflat ca am nevoie de aer si ca-mi place linistea, dar ca pot trai fara ea. 
  8. Political correctness is bullshit. Corectitudinea politica suna oribil in limba romana si e cea mai mare tampenie pe care societatea contemporana a inventat-o. Daca scriu ca patriarhul Daniel nu e altceva decat un cocalar foarte priceput la afaceri si ilustru exponent al prostelii tocmai am comis am fost politically incorrect. La fel e cand spun despre Loredana Groza ca e urata cu spume, fapt adevarat. La fel si cand vorbesc despre o vrajitoare tiganca care consuma aerul umanitatii degeaba, facand rau unor prosti. Sau de tariceanu ca e o sluga, sau de johannis ca e un ficus. Stiti cine sunt cei care predica political corectness? Sunt acei oameni marunti, fara pic de sclipire sau initiativa, care isi ascund nulitatea in spatele acestui ideal distopic demn de imaginatia lui Orwell sau Zamiatin.
  9. Adevar absolut nu exista. Adevarul are o infinitate de forme, gusturi si culori, ce e adevarat pentru mine nu e un adevar universal. Suntem 7 miliarde pe planeta asta, ceea ce inseamna 7 miliarde de forme ale adevarului. Oscar Wilde a zis o chestie fantastica: Adevarul este rareori pur si niciodata simplu. Era genial omul, asta e adevarul. Si apropo de asta…
  10. Faptul ca foarte multi oameni cred intr-o idee, nu o face adevarata. Miliarde de oamenii inca mai cred ca exista duhuri invizibile care le controleaza vietile, milioane de romani cred ca se pot imbolnavi de la curent, ca deochiul exista si afecteaza in special copiii, ca scoala romaneasca e o pepiniera naturala de genii si ca istoria romanilor e o insiruire de povesti glorioase, scrise cu sange pe glia mostenita de la initiatorii artelor si stiintei universale, dacii. Am insirat doar cateva absurditati in care cred enorm de multi oameni, dar care raman tot aberatii, in ciuda validarii sociale masive.
  11. Timpul cu familia extinsa trebuie redus la maxim 3 zile consecutive. Oricat de simpatici si bine intentionati sunt, te vor scoate din minti: cand te insori, cand faci copiii, sa-l suni pe Gigel ca e ziua lui, nu mai faci o facultate sau un doctorat? Fiecare familie are placi repetitive bazate pe conceptul lor despre succes si normalitate. Doar ca oamenii evolueaza si pleaca, ies din pestera.
  12. Respectul e de doua feluri: respectul de baza inseamna ca nu dau Rammsteinu’ si nici manelele la maxim, ascult doar eu. Nu arunc gunoi pe geam, nu dau coate in autobuz, etc. Aces respect interuman fundamental e adesea confundat cu respectul castigat, acela pe care meritele individului il atrag. Batranii se vor venerati doar pentru ca sunt batrani, ca au supravietuit pana azi, chiar daca unii paraziteaza societatea din copilarie, fiind incapabili sa-si depaseasca propria conditie, cea de pulime. La fel, oameni din business ajunsi in middle management doar din cauza vechimii, cand ei sunt saci de cartofi cu ochi si ambitii de vizionari. Respectul de baza e implicit, cel castigat nu.
  13. Joburi abuzive au existat si vor exista mereu. Este esential sa stii sa ai grija de tine insuti si sa nu uiti niciodata ca muncesti pe bani, nu din vreo obligatie fata de cineva. Respectul e una, obligatia cu totul altceva. Recent i-am expus unui prieten teoria mea despre munca la corporatie: suntem cu totii prostituate, fiecare alegem ce vindem sau vindem ce putem. Eu imi vand energia si capacitatea mentala de a rezolva probleme de ITSM si de a tine sub control mici proiecte si sunt impacat cu asta. E OK. Muncesc la corporatie de 8 ani si sunt sanatos psihic. Pe bune, chiar sunt.
  14. Prea mult timp liber afecteaza psihic orice om, indiferent de stofa din care e facut. O singura data in viata mea am fost in postura de a avea foarte mult timp liber. Timp de cateva luni, intre doua locuri de munca si un sfarsit de an universitar de care imi era, ca intotdeauna, scarba, nu prea aveam nimic de facut. Ma urcam pe pereti la inceput, dar incet-incet incepea sa-mi placa acea stare de lancezeala. Niciodata nu voi mai fi acolo.
  15. Omul e ca o pizza, iar feliile trebuie regenerate. Nu mai stiu unde am intalnit analogia asta, dar a ramas cu mine. Energia fiecaruia dintre noi se scurge, cam cum dispar feliile dintr-o pizza treptat, pe masura ce muncim si ne enervam in timpul zilei. Feliile se regenereaza cand ne facem noi insine bucurii marunte: o carte, un somn de amiaza, o amandina, o plimbare in parc, fiecare isi stie butoanele.
  16. Pe internet nu ai cum sa ai dreptate, pentru ca nu exista adevar suprem, ci miliarde de adevaruri personale. Pe internet oamenii mananca cacat pentru ca e gratis. Sunt tot felul de dubiosi care scriu articole de genul 30 de lectii pe care le-am invatat in primii 30 de ani de viata. nimeni nu-i poate opri, ii poti contrazice sau adora. Si e OK, cat timp mai avem libertatea de exprimare e in regula sa n-avem dreptate cu totii.
  17. Timpul e mai important decat banii. Richard Branson a spus-o: Time is the new money. Nu am ce sa adaug.
  18. Banii nu aduc fericirea, dar aduc aproape orice altceva. Banii sunt importanti pentru ca faciliteaza experiente. Daca as intreba 10 oameni ce ar face cu 10.000 de Euro in clipa asta, no strings attached, as primi 10 raspunsuri complet diferite. Probabil 7 sau 8 si-ar lua o masina sau o camera foto sau si-ar renova casa, dar ceilalti 2 sau 3 ar calatori, ar investi in propria educatie sau intr-un business. In oricare dintre cazuri, banii nu i-ar face fericiti, dar le-ar deschide mult optiunile si fiecare s-ar face fericit in felul lui.
  19. Nu cred in fericire, cred ca e iluzia naivilor. Exista rostul pe care ti-l asumi in viata. Ce faci, cum traiesti, cum respecti si te respecti. 
  20. Cel mai greu lucru pe care-l voi face vreodata e sa cresc un copil care sa nu ajunga sa-si stranga de gat vecinii. Eu am fost crescut de doua femei extraordinare si am ajuns sa fiu un cinic impulsiv si sarcastic si, in general, greu de inghitit. Totusi, nu mi-am strans de gat niciun vecin si nici n-am un plan precis in directia asta in viitorul apropiat. As zice ca mama si bunica au reusit cu mine… Chiar daca nu voi proceda la fel cu Mara, sper sa reusim si noi.
  21. Copiii te ajuta sa gandesti mai clar. Un copil te oboseste teribil, dar iti aduce o claritate in ganduri pe care nu ti-o imaginai in goana zilnica dupa orice. Acum cativa ani il felicitam pe un foarte bun prieten pentru curajul de a emigra ducand cu sine un copil de nici doi ani, iar replica lui m-a pus pe ganduri. Mi-a spus ca nu e vorba de curaj, ci ca, dupa ce a devenit tata, pur si simplu a vazut totul mult mai clar si s-a decis ce are de facut. Abia acum inteleg. Viziunea e cu mult mai clara cand acasa te asteapta o fiinta a carei intreaga viata depinde in totalitate de tine. Copilul te tine treaz noaptea, dar timpul care-ti ramane pentru a munci si gandi, o data comprimat astfel, devine infinit mai productiv.
  22. Fereste-te de gratuit sau gratis. Aceste doua cuvinte ma fac atent pentru ca intotdeauna ascund o capcana. Absolut nimic nu e gratis, nu asa functioneaza lumea. Nici macar un sfat nu e gratis pentru ca implica intotdeauna o datorie morala mascata. Ganditi-va la asta.
  23. Principiile sunt esentiale, nu stiu cum as trai fara ele. Nu am vreun cod al samuraiului romascan dupa care ma ghidez, cu toate ca am schitat in adolescenta unul, dar mi-am tras niste linii in nisipul mental si nu trec peste ele. Cu anii le-au mai sters ploile, dar inca sunt acolo la nevoie. Sunt oameni pentru care vei face orice, deci pentru ei nu e valabila nicio limita. Dar cati sunt acei oameni? Unul? Doi? Trei cel mult…
  24. Oamenii obositi fac greseli. Inevitabil le fac, intr-un fel sau altul, un om obosit nu e el insusi si face sau, mai rau, spune ceva aiurea. Nu conduceti obositi, nu va certati obositi. 
  25. Nu poti rezolva toate problemele lumii. De fapt, nu poti rezolva nimic cu adevarat important de unul singur. Poti doar sa faci un mai bine durabil pentru ai tai sau un bine sporadic pentru un necunoscut sau un grup de necunoscuti. E genul de revelatie care te transforma in cinic si alegerile personale devin mult mai simple.
  26. Ajuta. Oricand poti, cu orice poti, ajuta! Suntem oameni cu totii, n-avem de ce sa ne dam in cap unii altora. Chiar nu avem.
  27. Un singur mare regret am, acela ca nu am calatorit mai mult cand am avut timpul necesar pentru asta.
  28. Cea mai buna metoda de a judeca un om e sa-l observi intr-un magazin de jucarii. E simplu: bucuria se citeste in ochi. Cine nu se poate bucura intr-un magazin de jucarii…
  29. Nu le poti face pe toate. Nu acum, nu maine, niciodata. Nu poti sa citesti toate cartile sau toate articolele din The New Yorker. Nu poti sa vezi toate filmele. Nu poti sa vizitezi toata tarile lumii. Poate poti face insa lucruri pentru tine. Ziceam ceva de o pizza mai sus.
  30. Cea mai mare greseala pe care o poti face in viata personala, in business, in absolut orice: sa incerci sa multumesti pe toata lumea. Am intalnit oameni inteligenti care incercau sa-i multumeasca pe altii, pe toti ceilalti. Se ratau. Nu am nevoie sa ma placa toata lumea, cum nu am nevoie nici sa fie de acord toti cu mine. E un principiu extrem de sanatos: let’s agree to disagree.

Am inceput sa scriu la acest articol in Mai 2014, cu putin timp inainte de a implini 30 de ani. Acum sunt mai aproape de 31, sper ca s-a invechit suficient cat sa aiba oleaca de tarie. Spor la viata, oameni buni.

Cum am învățat să opresc timpul

Niciun an n-a trecut atât de repede. Parcă săptămâna trecută scriam aceste rânduri, cea mai intimă poveste pe care am avut vreodată curajul să o public. Între timp am mai scris una, dar nu pot s-o recitesc măcar, darmite sa o expun pe Internet. Nu i-a venit vremea, o las așa.

N-am timp să mă gândesc prea mult la trecut pentru că viitorul îmi vorbește în fiecare zi, din ce în ce mai clar. Tati, tati, tati, tati, tati, tati, tati, tatiiiiiii! Mă strigă și-i răspund. O dată, de două ori, de o mie de ori. Îmi place să-i țin tălpile în palme, s-o fac sa râdă, să execut instrucțiunile ei precise de a cânta sau citi ceva anume, sa ne holbăm împreună la porumbei, să o dau pe topogan, s-o văd cum se lipește de maică-sa și zâmbește larg cu din ce în ce mai mulți dinți. Timpul se oprește cand sunt cu ea, cand suntem toti trei la masă, la joacă, la cântat, la citit, la somn, la rău și la bine.

Încerc să găsesc zi de zi ceasurile potrivite pentru aceste clipe și amân orice altceva într-un joc aproape infinit al priorităților în care scopul e să nu mă pierd. Nu reușesc să fac mare lucru din ce-mi propun și mă frământ uneori din cauza asta, dar mă repornește ea, că doar avem de lecturat a 8 miliarda oară Scufița roșie…

Știu că urmează să ajungem la Robinson Crusoe, la Lego, la șah, la steaguri și la orice altă bucurie va mai vrea ea să împartă cu mine. Asta mă face să mă gândesc, să reușesc să rămân deasuprea valului, să simt că pot face orice. Vom opri timpul în fiecare zi, avem puterea asta împreună.

Fotografia de mai jos e făcută pe 4 Iunie 1986. Și acolo e dovada că timpul poate fi oprit.